Şuieră ceainicul. Mergi şi torni apa fierbinte peste pliculeţul de ceai şi te aşezi confortabil în fotoliu. Aştepţi. Nu îţi este încă clar ce anume...dar aştepţi. Îţi arunci o privire pe fereastra stropită de picurii neopriţi de ploaie. Oftezi. Nimic nu se întâmplă. Totul stă în loc. Parcă şi sângele în vine curge mai lent. Singura imagine animată sunt şiroaiele de pe geamul murdar.
Se aude un ţârâit. Mneahhh.... Totuşi sunetul persistă. Este cineva la uşă. O persoană. O persoană străină. Un corp. Intră cu sfială. Deşi la început timid, corpul începe să zâmbească. Te trage şi pe tine în acest vortex, încet, dar sigur. Totul devine mai strălucitor....conversaţii puerile, zâmbete, încruntări, ameţeală, visare, speranţă.... Da, deci asta ai aşteptat! Ţi-ai reamintit. Pulsul e ceva mai puternic. Cu siguranţă începe să semene a viaţă. Corpul acesta e tare drăguţ. Îţi place. E cald şi inofensiv. E inocent. Nici măcar nu ai observat că ploaia a încetat de mult. Nu ai mai contorizat nici ceasurile şi nici că afară s-a înoptat.
Corpul vrea să plece. E întuneric şi e speriat. Îl prinzi de braţ. Nu vrei să te întorci cuminte în fotoliu. Nici să mai calculezi timpul ce trece. Corpul se zbate. Nu pricepe. Îl smuceşti şi cade la pământ. Te mişti agitat în stânga şi dreapta. Te opreşti şi îl admiri. Cazi jos în genunchi. Nu mai mişcă. Începe să ţi se facă scârbă. E un corp ce nu mişcă. Nu are puls. Te tragi înapoi. Te întrebi cum de a putut să îţi placă acest corp acum câteva minute. E acelaşi şi totuşi e diferit. Te-ar încurca teribil de l-ai lăsa întins acolo în faţa uşii. Mai e şi datul explicaţiilor pentru un vizitator inopinant. Şi duhoarea. Nu îl mai vrei. Este decis. Îl vei îngropa în spatele curţii. Pui mâna pe hârleţ.
Zorii se apropie. Ceaiul s-a răcit complet. Nu te-a vizitat nimeni. Mergi să pui o altă apă la fiert.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu