Nu am să încep să definesc frumuseţea. Revistele de modă, siteurile feministe şi emisiunile care susţin sus şi tare că toţi suntem rupţi dintr-o rază de soare fac lucrul ăsta de ani buni încoace. Nu contează cum arăţi, contează cum te simţi. Trebuie să te iubeşti, pentru că doar aşa va ieşi adevărata frumuseţe la suprafaţă. Stau şi mă întreb, nu ne iubim oricum mult prea mult? Este irelevant cum te percepe lumea, frumuseţea este o stare de spirit, tu ca şi individ trebuie să fii puternic şi că în asta constă frumuseţea şi alte bla bla-uri de genul. Aşa o fi!
Tot ce pot afirma cu certitudine este ca frumuseţea cumpără. Pe langa bani, frumuseţea are şi ea greutatea ei în privinţa conturării "valorilor" umane. Frumuseţea poate cumpăra o pereche de pantofi, un costum, un ceas, ore în plus la sala de fitness, la centre de îngrijire şi înfrumuseţare, maşini, joburi etc. E un fapt! Frumuseţea cumpără! Desigur, există şi frumuseţea naturală. Acel zâmbet pe care îl vezi într-o staţie de autobuz, încat te trezeşti când e mult prea târziu că tocmai ai lansat o invitaţie la cafea. Şi în cazul acesta putem vorbi de "putere de cumpărare". Frumuseţea de la mama natură poate cumpăra o invitaţie la concert, sau inspiraţie pentru un portret sau un poem. Poate cumpăra o seară de neuitat sau priviri admirative.
Pe lânga aceste tipuri de frumuseţe menţionate anterior, mai există şi frumuseţea interioară. Desigur, nu cred că a fost creată pentru toţi, ca şi în cazul primelor două. Acest tip de frumuseţe nu suceşte gâturi pe stradă şi e foarte greu de observat. Atât de greu, încat poate să fie acea "Morgana" din deşert. Însă ce poate cumpara e mai valoros decat orice. Frumuseţea interioară poate cumpara încredere, gânduri curate, zâmbete inocente. Genul ăsta de frumuseţe te poate face să nu dormi bine noaptea, pentru ca ştii că frumuseţea ce stătea adineauri în faţa ta, poate să îţi cumpere sentimentul de "acasă". Îţi poate cumpăra inima. O fi de ajuns?
joi, 13 martie 2014
marți, 4 martie 2014
Push it to the limit
Limite. Limite de viteză, limită de spaţiu, timp limită.... peste tot omul a ţinut morţiş să traseze linii şi reguli în viaţă. Unele pot fi uşor încălcate, chiar adesea. Uneori chiar situaţia o cere ca aceste îngrădiri sa fie omise.
Există persoane ce au format un întreg stil de trai prin încălcarea limitelor, a regulilor.... chiar şi a gardurilor. Problema cu limitele pe care ţi le trasezi, e că oricât de îngroşate, oricâte semne de alarma ai agăţa de-a lungul lor şi oricât te-ai ruga ca nimeni să nu se apropie (sau cu atât mai grav, chiar să le încalce) e că ele nu ţin pe nimeni afară... ci te capturează pe tine înăuntru.
Şi totuşi, sunt limite care o dată trecute te pot duce pe un teren minat. Acele tipuri de limite sunt genul care te pot distruge. Este un risc enorm şi de aceea majoritatea nici măcar nu pot să gândească la posibilitatea că acestea ar putea fi vreodată încălcate. Exact ca atunci când eram mici şi ştiam exact că unele boacăne sunt atât de mari încât te speria doar gândul să le faci - de consecinţele şi pedepsele aferente nici nu mai are rost să menţionez.
Cei care încalcă aceste "norme" autoimpuse bănuiesc că o fac pentru a simţi pulsul acestei vieţi, poate din teribilism. Persoanele care trec peste acest tip de barieră sunt puse foarte uşor la pământ. Până la urmă, si îngrădirea asta avea rolul ei, însă, din când în când, priveliştea o dată trecut de aceea dungă mare, de un roşu ameninţător, poate să îţi taie respiraţia.
Există persoane ce au format un întreg stil de trai prin încălcarea limitelor, a regulilor.... chiar şi a gardurilor. Problema cu limitele pe care ţi le trasezi, e că oricât de îngroşate, oricâte semne de alarma ai agăţa de-a lungul lor şi oricât te-ai ruga ca nimeni să nu se apropie (sau cu atât mai grav, chiar să le încalce) e că ele nu ţin pe nimeni afară... ci te capturează pe tine înăuntru.
Şi totuşi, sunt limite care o dată trecute te pot duce pe un teren minat. Acele tipuri de limite sunt genul care te pot distruge. Este un risc enorm şi de aceea majoritatea nici măcar nu pot să gândească la posibilitatea că acestea ar putea fi vreodată încălcate. Exact ca atunci când eram mici şi ştiam exact că unele boacăne sunt atât de mari încât te speria doar gândul să le faci - de consecinţele şi pedepsele aferente nici nu mai are rost să menţionez.
Cei care încalcă aceste "norme" autoimpuse bănuiesc că o fac pentru a simţi pulsul acestei vieţi, poate din teribilism. Persoanele care trec peste acest tip de barieră sunt puse foarte uşor la pământ. Până la urmă, si îngrădirea asta avea rolul ei, însă, din când în când, priveliştea o dată trecut de aceea dungă mare, de un roşu ameninţător, poate să îţi taie respiraţia.
luni, 3 martie 2014
Fear of the dark
Suntem mici şi naivi...zâmbitori, enervant de zâmbitori....şi fericiţi. Iar apoi creştem. Pe măsura ce creştem, entuziasmul, vitalitatea, zâmbetul şi optimismul se pierd pe drum în timp ce mocirla "adulţilor" se prinde tot mai mult de picioare. Când Dumnezeu s-a mai întâmplat şi asta?
Ehh " Aşa trebuie să fie. Părinţii, bunicii şi toţi strămoşii au trecut prin aşa ceva. Nu s-a plâns nimeni...pot şi eu." Şi se poate. Evident că se poate. Ne trezim peste un timp că ne închidem. Nu mai suntem atât de expansivi, inocenţi şi dezinvolţi cu pesoanele ce apar de-a lungul scurtului nostru metraj numit viaţă.
Uneori, sunt momente în care devenim atât de închişi, de trişti şi de ursuzi încât ajungem să brutalizăm orice zâmbet, orice gest binevoitor. Ajungem să suspectăm şi cel mai curat gând. Pură otravă. Iar de asta este de vină doar copilul speriat din noi care trebuie să îmbrace mantia seriozităţii, a calmului, a stăpânirii de sine în fiecare zi. Nu este pauză pentru asta.
Uneori, când o persoană intră în viaţa cuiva, se poate să fie brusc pusă pe tuşă. Nu vrem să ne expunem. De ce am face-o? Până la urmă ce drept are să ştie că azi dimineaţă un nenorocit de taximetrist m-a stropit din cap până în picioare şi mi-a stricat toată ziua? Sau că serile trecute m-am simţit extraordinar de bine flirtând cu nesimţire într-un bar? Nu, şi aşa m-am deconspirat prea mult până acum. Am apucat deja să povestesc crizele mamei, şi planurile mele de vacanţă ideale, de câinele din copilărie. NU! NU! Asta trebuie să înceteze. Ne-am împrietenit prea tare.
Poate e bine să ne expunem. Poate unii din noi nu sunt pregătiţi să o facă, poate nu ar putea să mai ducă măcar o cicatrice în plus aşa că stau în cochilia siguranţei. Sau poate e bine să ne lăsăm ajutaţi în redobăndirea zâmbetului, a naivităţii şi a încrederii că lumea poate fi şi un loc mai bun. Sau poate ar trebui să ne reajustăm şi să ne adaptăm la normalitate. Adică....toţi din jurul meu par că au reuşit. Nu?
Ehh " Aşa trebuie să fie. Părinţii, bunicii şi toţi strămoşii au trecut prin aşa ceva. Nu s-a plâns nimeni...pot şi eu." Şi se poate. Evident că se poate. Ne trezim peste un timp că ne închidem. Nu mai suntem atât de expansivi, inocenţi şi dezinvolţi cu pesoanele ce apar de-a lungul scurtului nostru metraj numit viaţă.
Uneori, sunt momente în care devenim atât de închişi, de trişti şi de ursuzi încât ajungem să brutalizăm orice zâmbet, orice gest binevoitor. Ajungem să suspectăm şi cel mai curat gând. Pură otravă. Iar de asta este de vină doar copilul speriat din noi care trebuie să îmbrace mantia seriozităţii, a calmului, a stăpânirii de sine în fiecare zi. Nu este pauză pentru asta.
Uneori, când o persoană intră în viaţa cuiva, se poate să fie brusc pusă pe tuşă. Nu vrem să ne expunem. De ce am face-o? Până la urmă ce drept are să ştie că azi dimineaţă un nenorocit de taximetrist m-a stropit din cap până în picioare şi mi-a stricat toată ziua? Sau că serile trecute m-am simţit extraordinar de bine flirtând cu nesimţire într-un bar? Nu, şi aşa m-am deconspirat prea mult până acum. Am apucat deja să povestesc crizele mamei, şi planurile mele de vacanţă ideale, de câinele din copilărie. NU! NU! Asta trebuie să înceteze. Ne-am împrietenit prea tare.
Poate e bine să ne expunem. Poate unii din noi nu sunt pregătiţi să o facă, poate nu ar putea să mai ducă măcar o cicatrice în plus aşa că stau în cochilia siguranţei. Sau poate e bine să ne lăsăm ajutaţi în redobăndirea zâmbetului, a naivităţii şi a încrederii că lumea poate fi şi un loc mai bun. Sau poate ar trebui să ne reajustăm şi să ne adaptăm la normalitate. Adică....toţi din jurul meu par că au reuşit. Nu?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)