Suntem mici şi naivi...zâmbitori, enervant de zâmbitori....şi fericiţi. Iar apoi creştem. Pe măsura ce creştem, entuziasmul, vitalitatea, zâmbetul şi optimismul se pierd pe drum în timp ce mocirla "adulţilor" se prinde tot mai mult de picioare. Când Dumnezeu s-a mai întâmplat şi asta?
Ehh " Aşa trebuie să fie. Părinţii, bunicii şi toţi strămoşii au trecut prin aşa ceva. Nu s-a plâns nimeni...pot şi eu." Şi se poate. Evident că se poate. Ne trezim peste un timp că ne închidem. Nu mai suntem atât de expansivi, inocenţi şi dezinvolţi cu pesoanele ce apar de-a lungul scurtului nostru metraj numit viaţă.
Uneori, sunt momente în care devenim atât de închişi, de trişti şi de ursuzi încât ajungem să brutalizăm orice zâmbet, orice gest binevoitor. Ajungem să suspectăm şi cel mai curat gând. Pură otravă. Iar de asta este de vină doar copilul speriat din noi care trebuie să îmbrace mantia seriozităţii, a calmului, a stăpânirii de sine în fiecare zi. Nu este pauză pentru asta.
Uneori, când o persoană intră în viaţa cuiva, se poate să fie brusc pusă pe tuşă. Nu vrem să ne expunem. De ce am face-o? Până la urmă ce drept are să ştie că azi dimineaţă un nenorocit de taximetrist m-a stropit din cap până în picioare şi mi-a stricat toată ziua? Sau că serile trecute m-am simţit extraordinar de bine flirtând cu nesimţire într-un bar? Nu, şi aşa m-am deconspirat prea mult până acum. Am apucat deja să povestesc crizele mamei, şi planurile mele de vacanţă ideale, de câinele din copilărie. NU! NU! Asta trebuie să înceteze. Ne-am împrietenit prea tare.
Poate e bine să ne expunem. Poate unii din noi nu sunt pregătiţi să o facă, poate nu ar putea să mai ducă măcar o cicatrice în plus aşa că stau în cochilia siguranţei. Sau poate e bine să ne lăsăm ajutaţi în redobăndirea zâmbetului, a naivităţii şi a încrederii că lumea poate fi şi un loc mai bun. Sau poate ar trebui să ne reajustăm şi să ne adaptăm la normalitate. Adică....toţi din jurul meu par că au reuşit. Nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu