Personal Jesus

   Suntem nişte ipocriți. Vã arãt cu degetul eu, una dintre cele mai ipocrite exemplare existente. De ce sunt/em aşa? Nu am o teorie ,dar am tot întâlnit în ultima perioadã o multitudine de oameni handicapați cu nevoi speciale ( asta pentru a mai suaviza nițel retina celor sensibiloşi). Nu mã refer aici la persoane fãrã un picior, fãrã un ochi sau schingiuiți în cine ştie ce fel fizic. Nu... nici vorbã. Eu pe cei mutilați psihic sau din punct de vedere moral îi trec în pomelnic. Ãia cãrora le lipseşte câte o siguranțã, care orbecãiesc prin întuneric şi nu gãsesc comutatorul ãla blestemat sã dea on pe echilibru, ãia care au contorsionatã o vinã crescutã în carne ce s-a cam infectat.

   Ei, dacã faci parte din aceastã categorie te-ai cam ars. Nu primeşti subvenții de la stat pentru asta. Mare brânzã, şi aşa sunt mici. Partea unde cu adevãrat se pierde, e cã toatã lumea se fereşte de tine. Crezi cã fãțiş? Ntzzz... doar am stabilit cã suntem ipocriți încã de când strâmbaseşi din nãsuc adineauri.
 
  Dacã nu ai avea vreun membru sau ceva, ar fi ceva mai uşor din punctul ãsta de vedere. Se apropie de tine doar cei care vor sã se apropie de tine. Adicã cei care îşi asumã faptul cã poți avea toane pe baza unei frustrãri, plus toate inconveniențele aferente unui astfel de handicap. Pentru cealaltã categorie însã e altã poveste. Cu atât mai mult cu cât e mai greu de depistat cu ochiul liber, de la o distanțã cel mult egalã cu un metru şi cca. o orã de conversat ( conversația de complezențã nu se pune... sorry). Cel defectat poate sã îşi imagineze cã pocinogul i-a fost detectat şi acceptat invers proporțional cu durata în care interlocutorul depisteazã handicapul.

   Dacã mergi pe stradã şi vezi o bãtrânicã ce trage de nişte plase sã le urce în autobuz, e foarte probabil sã fii de treabã şi sã îi oferi o mânã de ajutor. Sau sã fii meltean. Nu... o sã fii de treabã, cã doar se primesc bile albe când faci un lucru din toatã bunãtatea lumii, revãrsatã şi înghesuitã în pieptul tãu de bun creştin.

   Sã ajuți pe unu' ce e depresiv, e aiurea. Nu poți sta la o bere în tihnã cã mohorala ãluia îți seacã toatã buna dispoziție. Dã'l în pana mea. Ii va trece. Sã sune când are chef de dat la gagici. Sau când a cumpãrat bilete la meci. Pânã atunci vrei sã nu îți stea în cale. Le ai pe ale tale. Între timp mai sorbi din bere cu o privire de falsã empatie şi un "bine a fi". Te cari cãtre casã. Data viitoare vei fi diplomat ( doar e o virtute) şi îi vei spune "lasã-mã frate cã n-am chef de tine". Se înțelege cã foarte mult tact, artificii şi sclipici ce va împacheta afirmația va fi folosit. Doar eşti un diplomat, ce Dumnezeu! îi trânteşti uşa în nas în cea mai manieratã metodã cu putințã. Ca sã nu se supere. Dacã se supãrã e prost.    

   Selecție naturalã baby, selecție naturalã.

All of me

 


      EU! Şi eu exist! Şi eu am...şi eu am voie să scriu ce îmi trece prin cap. Fără să îmi pese. Şi eu am vise, şi am voie să visez. Aşa nerealiste cum sunt, sunt ale mele. Şi eu am voie să mă prostesc. Şi am voie să mint, şi să mă mint....să mă mint frumos. Şi eu am voie să fiu egoistă. Şi eu am voie să înjur şi să urlu şi să plâng. Şi eu am nevoi, mai ales nevoie să mă ascund. Să fug, şi să las cu ochii în soare. Şi eu am voie.


      Şi eu am voie să spun nu, doar că, încă mai am de învăţat la partea asta. Şi am voie sa râd de prostiile mele. Şi am voie să mă îndrăgostesc, de oricine, mai ales de cine nu trebuie....EU chiar am voie. Şi mai am voie să am gânduri care nu am voie să le am. Şi să nu îmi pese am voie. Şi să nu ascult, să văd (de azi înainte am voie să văd doar ce vreau să văd) să simt ce îmi spune lumea să simt. Şi am voie să mănânc hamburgeri târziu în noapte. Şi să calc oameni pe picior...şi pe bătături. De azi îmi dau voie orice...şi ce am voie să fac cu toată libertatea asta?

Under pressure

                 Şuieră ceainicul. Mergi şi torni apa fierbinte peste pliculeţul de ceai şi te aşezi confortabil în fotoliu. Aştepţi. Nu îţi este încă clar ce anume...dar aştepţi.  Îţi arunci o privire pe fereastra stropită de picurii neopriţi de ploaie. Oftezi. Nimic nu se întâmplă. Totul stă în loc. Parcă şi sângele în vine curge mai lent. Singura imagine animată sunt şiroaiele de pe geamul murdar.


               Se aude un ţârâit. Mneahhh.... Totuşi sunetul persistă. Este cineva la uşă. O persoană. O persoană străină. Un corp. Intră cu sfială. Deşi la început timid, corpul începe să zâmbească. Te trage şi pe tine în acest vortex, încet, dar sigur. Totul devine mai  strălucitor....conversaţii puerile, zâmbete, încruntări, ameţeală, visare, speranţă.... Da, deci asta ai aşteptat! Ţi-ai reamintit. Pulsul e ceva mai puternic. Cu siguranţă începe să semene a viaţă. Corpul acesta e tare drăguţ. Îţi place. E cald şi inofensiv. E inocent. Nici măcar nu ai observat că ploaia a încetat  de mult. Nu ai mai contorizat nici ceasurile şi nici că afară s-a înoptat.


             Corpul vrea să plece. E întuneric şi e speriat. Îl prinzi de braţ. Nu vrei să te întorci cuminte în fotoliu. Nici să mai calculezi timpul ce trece. Corpul se zbate. Nu pricepe. Îl smuceşti şi cade la pământ. Te mişti agitat în stânga şi dreapta. Te opreşti şi îl admiri. Cazi jos în genunchi. Nu mai mişcă. Începe să ţi se facă scârbă. E un corp ce nu mişcă. Nu are puls. Te tragi înapoi. Te întrebi cum de a putut să îţi placă acest corp acum câteva minute. E acelaşi şi totuşi e diferit. Te-ar încurca teribil de l-ai lăsa întins acolo în faţa uşii. Mai e şi datul explicaţiilor pentru un vizitator inopinant. Şi duhoarea. Nu îl mai vrei. Este decis. Îl vei îngropa în spatele curţii. Pui mâna pe hârleţ.


           Zorii se apropie. Ceaiul s-a răcit complet. Nu te-a vizitat nimeni. Mergi să pui o altă apă la fiert.

You're beautiful

    Nu am să încep să definesc frumuseţea. Revistele de modă, siteurile feministe şi emisiunile care susţin sus şi tare că toţi suntem rupţi dintr-o rază de soare fac lucrul ăsta de ani buni încoace. Nu contează cum arăţi, contează cum te simţi. Trebuie să te iubeşti, pentru că doar aşa va ieşi adevărata frumuseţe la suprafaţă. Stau şi mă întreb, nu ne iubim oricum mult prea mult?  Este irelevant cum te percepe lumea, frumuseţea este o stare de spirit, tu ca şi individ trebuie să fii puternic şi că în asta constă frumuseţea şi alte bla bla-uri de genul. Aşa o fi!

   Tot ce pot afirma cu certitudine este ca frumuseţea cumpără. Pe langa bani, frumuseţea are şi ea greutatea ei în privinţa conturării "valorilor" umane. Frumuseţea poate cumpăra o pereche de pantofi, un costum, un ceas, ore în plus la sala de fitness, la centre de îngrijire şi înfrumuseţare, maşini, joburi etc. E un fapt! Frumuseţea cumpără! Desigur, există şi frumuseţea naturală. Acel zâmbet pe care îl vezi într-o staţie de autobuz, încat te trezeşti când e mult prea târziu că tocmai ai  lansat o invitaţie la cafea. Şi în cazul acesta putem vorbi de "putere de cumpărare". Frumuseţea de la mama natură poate cumpăra o invitaţie la concert, sau inspiraţie pentru un portret sau un poem. Poate cumpăra o seară de neuitat sau priviri admirative.

   Pe lânga aceste tipuri de frumuseţe menţionate anterior, mai există şi frumuseţea interioară. Desigur, nu cred că a fost creată pentru toţi, ca şi în cazul primelor două. Acest tip de frumuseţe nu suceşte gâturi pe stradă şi e foarte greu de observat. Atât de greu, încat poate să fie acea "Morgana" din deşert. Însă ce poate cumpara e mai valoros decat orice. Frumuseţea interioară poate cumpara încredere, gânduri curate, zâmbete inocente. Genul ăsta de frumuseţe te poate face să nu dormi bine noaptea, pentru ca ştii că frumuseţea ce stătea adineauri în faţa ta, poate să îţi cumpere sentimentul de "acasă". Îţi poate cumpăra inima. O fi de ajuns?

  

Push it to the limit

   Limite. Limite de viteză, limită de spaţiu, timp limită.... peste tot omul a ţinut morţiş să traseze linii şi reguli  în viaţă. Unele pot fi uşor încălcate, chiar adesea. Uneori chiar situaţia o cere ca aceste îngrădiri sa fie omise.

   Există persoane ce au format un întreg stil de trai prin încălcarea limitelor, a regulilor.... chiar şi a gardurilor. Problema cu limitele pe care ţi le trasezi, e că oricât de îngroşate, oricâte semne de alarma ai agăţa de-a lungul lor şi oricât te-ai ruga ca nimeni să nu se apropie (sau cu atât mai grav, chiar să le încalce) e că ele nu ţin pe nimeni afară... ci te capturează pe tine înăuntru.

   Şi totuşi, sunt limite care o dată trecute te pot duce pe un teren minat. Acele tipuri de limite sunt genul care te pot distruge. Este un risc enorm şi de aceea majoritatea nici măcar nu pot să gândească la posibilitatea că acestea ar putea fi vreodată încălcate. Exact ca  atunci când eram mici şi ştiam exact că unele boacăne sunt atât de mari încât te speria doar gândul să le faci - de consecinţele şi pedepsele aferente nici nu mai are rost să menţionez.

   Cei care încalcă aceste "norme" autoimpuse bănuiesc că o fac pentru a simţi pulsul acestei vieţi, poate din teribilism. Persoanele care trec peste acest tip de barieră sunt puse foarte uşor la pământ. Până la urmă, si îngrădirea asta avea rolul ei, însă, din când în când, priveliştea o dată trecut de aceea dungă mare, de un roşu ameninţător, poate să îţi taie respiraţia.

Fear of the dark

   Suntem mici şi naivi...zâmbitori, enervant de zâmbitori....şi fericiţi. Iar apoi creştem. Pe măsura ce creştem, entuziasmul, vitalitatea, zâmbetul şi optimismul se pierd pe drum în timp ce mocirla "adulţilor" se prinde tot mai mult de picioare. Când Dumnezeu s-a mai întâmplat şi asta?

    Ehh " Aşa trebuie să fie. Părinţii, bunicii şi toţi strămoşii au trecut prin aşa ceva. Nu s-a plâns nimeni...pot şi eu." Şi se poate. Evident că se poate. Ne trezim peste un timp că ne închidem. Nu mai suntem atât de expansivi, inocenţi şi dezinvolţi cu pesoanele ce apar de-a lungul scurtului nostru metraj numit viaţă.

   Uneori, sunt momente în care devenim atât de închişi, de trişti şi de ursuzi încât ajungem să brutalizăm orice zâmbet, orice gest binevoitor. Ajungem să suspectăm şi cel mai curat gând. Pură otravă. Iar de asta este de vină doar copilul speriat din noi care trebuie să îmbrace mantia seriozităţii, a calmului, a stăpânirii de sine în fiecare zi. Nu este pauză pentru asta.

   Uneori, când o persoană intră în viaţa cuiva, se poate să fie brusc pusă pe tuşă. Nu vrem să ne expunem. De ce am face-o? Până la urmă ce drept are să ştie că azi dimineaţă un nenorocit de taximetrist m-a stropit din cap până în picioare şi mi-a stricat toată ziua? Sau că serile trecute m-am simţit extraordinar de bine flirtând cu nesimţire într-un bar? Nu, şi aşa m-am deconspirat prea mult până acum. Am apucat deja să povestesc crizele mamei, şi planurile mele de vacanţă ideale, de câinele din copilărie. NU! NU! Asta trebuie să înceteze. Ne-am împrietenit prea tare.

   Poate e bine să ne expunem. Poate unii din noi nu sunt pregătiţi să o facă, poate nu ar putea să mai ducă măcar o cicatrice în plus aşa că stau în cochilia siguranţei. Sau poate e bine să ne lăsăm ajutaţi în redobăndirea zâmbetului, a naivităţii şi a încrederii că lumea poate fi şi un loc mai bun. Sau poate ar trebui să ne reajustăm şi să ne adaptăm la normalitate. Adică....toţi din jurul meu par că au reuşit. Nu?